Iubirea a devenit un lux pe care nu ni-l mai permitem in asta lume de pietre colorate, de masti fardate exagerat si maini ce nu mai stiu sa simta adierea unui parfum ce trece printre ele. Mi-am promis candva o mare dragoste, am visat ieri la campii de grau si fan cosit, azi iarasi imi promit sa nu-mi mai las inima sa vibreze la albastrul de pe cer, sa nu mai las sa ma mai doara in fire refuzul si nici ideea neexpusa in real.
Cuprindem in simtire exteriorul asa cum il vedem si il acceptam fara sa mai intrebam nimic, tacuti daramam castelele de nisip si recreem in locul lor blocuri imense cu geamuri mari de sticla in care ne putem oglindi posete mari, masini metalizate si cat mai impozante.
Reclamele de la tv au devenit un mod simplu de a trata evenimentele sufocante aducand un zambet fals pe chipurile baloanelor de sapun, zburand spre un univers de care nu mai stim, nu ne mai amintim decat in vise uneori, cand mai avem curaj sa deschidem ochii catre sine.
Stelele nu le mai putem citi, au devenit mult prea complexe si parca nu mai concorda cu realitatea monotona in care nimic nu se intampla iar viata o traim prin emotiile date de o scena de sticla cu actori croiti sa ne insufle diverse povesti de dragoste, drame sau tablouri de razboi.
Hipnotici, cu ochii mari flamanzi, privim peisajul strident colorat in stiri picante si comedii dramatice dandu-ne senzatia ca tot aceast scenariu nu are cum sa existe in realitate, ca este imposibil sa existe o minte care printr-o creeatie malefica, distrugatoare sa imparta roluri actorilor, interpretandu-le pe scena unui teatru grandios de papusi amuzand publicul isteric.
Totul este doar o fabrica imensa de trairi menita sa vanda actione vivendo spiritelor invalide, care in betia valului incert dau navala spre universuri de voaluri diafane, efemere, dulci - amarui si totul este usor de obtinut ca este tot timpul promotie la pachetul de vise, printr-un abonament la cablu tv si internet, o mass media bolnava, avida de aplauze, de aclamatii si aprobari in care gasesti pe prima pagina anuntul lui Dumnezeu in Arial Black, ca spre seara organizeaza petreceri pentru suflete care nu mai au credinta.
Cuprindem in simtire exteriorul asa cum il vedem si il acceptam fara sa mai intrebam nimic, tacuti daramam castelele de nisip si recreem in locul lor blocuri imense cu geamuri mari de sticla in care ne putem oglindi posete mari, masini metalizate si cat mai impozante.
Reclamele de la tv au devenit un mod simplu de a trata evenimentele sufocante aducand un zambet fals pe chipurile baloanelor de sapun, zburand spre un univers de care nu mai stim, nu ne mai amintim decat in vise uneori, cand mai avem curaj sa deschidem ochii catre sine.
Stelele nu le mai putem citi, au devenit mult prea complexe si parca nu mai concorda cu realitatea monotona in care nimic nu se intampla iar viata o traim prin emotiile date de o scena de sticla cu actori croiti sa ne insufle diverse povesti de dragoste, drame sau tablouri de razboi.
Hipnotici, cu ochii mari flamanzi, privim peisajul strident colorat in stiri picante si comedii dramatice dandu-ne senzatia ca tot aceast scenariu nu are cum sa existe in realitate, ca este imposibil sa existe o minte care printr-o creeatie malefica, distrugatoare sa imparta roluri actorilor, interpretandu-le pe scena unui teatru grandios de papusi amuzand publicul isteric.
Totul este doar o fabrica imensa de trairi menita sa vanda actione vivendo spiritelor invalide, care in betia valului incert dau navala spre universuri de voaluri diafane, efemere, dulci - amarui si totul este usor de obtinut ca este tot timpul promotie la pachetul de vise, printr-un abonament la cablu tv si internet, o mass media bolnava, avida de aplauze, de aclamatii si aprobari in care gasesti pe prima pagina anuntul lui Dumnezeu in Arial Black, ca spre seara organizeaza petreceri pentru suflete care nu mai au credinta.
Nimeni nu pierde pe nimeni, pentru că nimeni nu posedă pe nimeni.Şi ştiu din ceea ce am trăit eu însumi că uneori singurătatea nu este decât o altă formă de a iubi; şi că în această formă de dragoste se deşteaptă uneori porniri ciudate; pentru că nu putem obţine totul, vrem să nu mai avem nimic; neputând vindeca o rană, vrem s-o facem mortală. Şi poate că Infernul nu e decât cealaltă faţă a Paradisului. Expulzaţi din Paradis, n-avem unde merge decât în Infern, aşa cum aruncaţi de pe culmea unui munte nimerim în prăpastie. Nu există abisuri fără înălţimi. Numai o prejudecată îi socoteşte pe toţi sinucigaşii nişte oameni care şi-au încheiat socotelile cu viaţa şi nu-i mai interesează nimic. Cei mai mulţi dintre ei, probabil, nu sunt decât nişte oameni care au eşuat în încercarea de a găsi o soluţie.
RăspundețiȘtergere