realitate vs.fantezie

Este trecut de ora 22 si ca intr-o repetitie a unei piese de teatru, toti actorii se retrasera in spatele cortinei iar scena ramase goala, muta si fara viata.
Nimic nu mai conta acolo intre secundele dintre caderile crancene ale intuitiei si ceata tacerii absurde.
Tic – Tac, zgaria un ac, ecranul unui ceas vechi, privindu-se in reflexia timpului fara destinatie si julind genunchiul minuntarului copil, radea jovial si mirat catre posesorul usor grabit, iritat si agitat care tocmai ascultase ca trenul lui nu va pleca la ora stabilita, din motive de defectiune tehnica, amanand si intalnirea lui cu visele din patul cusetei de dormit rezervat.
Eu, imi savuram tacerea din cafeaua fierbinte, lasandu-ma mai jos pe scaunul deloc comod incepand sa cercetez cu privirea vopseaua rosie, scorojita de soare si vreme, care dezgolea portiuni generoase de rugina. Vantul de vara imi aranja jucaus suvitele, ridicandu-le in aer pe toata lungimea lor, care in amestec cu noaptea si luminile peronului creiau senzatii ireal fantasmagorice.
Intr-un final plictisitor de atata asteptat, trenul isi taraie scartiitor rotile in fata mea oprind dintr-o stranie coincidenta cu numarul vagonului de pe biletul meu in fata locatiei mele.
Odata ajunsa in compartimentul cuseta, peisajul pestrist nu ma atrage in nici un fel spre o conversatie amicala cu zambete fortate si afisarea vre-unui interes catre destinatia si opiniile lor indreptate spre politica si “alesii nostrii”, dar simplu fapt de a ma afla printre ei ma obliga oarecum la, macar, o atentie minima.
Pornesc la drum cu entuziasmul unui aventurier care descopera pentru prima data prin ochii lui Daniel Defoe, Insula lui Robinson Crusoe creandu-mi emotii intepatoare si facand sa imi tremure mana la scoaterea legitimatiei de calatorie pentru verificare de catre controlor.
Dupa verificarea biletului imi iau in primire patul supraetajat si din instinct privesc spre fereastra desi stiam ca in afara de chipul meu oglindit in intunericul din exterior nu voi vedea.
Ma inselasem, ca odata hipnotizata de propria imagine am intrat in transa trecutului, un trecut peste care se asternuse praful si mucegaiul juca flori cu forme nedefinite schimbandu-se intre imaginile retinale marind si micsorand pupilele adancite in reflexia imaginatiei.
Credeam ca experienta ma va ajuta sa inteleg timpul, sa inteleg refuzurile si acceptarile care in timp m-au facut sa decid asupra drumului pe care l-am creionat inconstienta, dar toate opririle in refugiu nu au facut decat sa ma afunde si mai adanc in incontienta unei finalizari si a unei definitii existentiale iar orele, zilele si anii nu au devenit decat mai de neinteles si mai greu de perceput.
Am realizat un mare nimic si filozofia ieftina de cartier am fumat-o fara vre-o satisfactie constienta, copiind stiluri,idei, franturi din visele parintilor mei considerand ca toate astea vor forma un tot, un caracter puternic, o personalitate aparte dar inselarea si deceptia au venit imediat dupa marele succes iar coronita premierii a palit pe frunte, transformand sclipirile stelelor in puncte incolore.
Deschid ochii din nou si vad iar geamul si reflexia mea in el, nu a mai ramas nimic decat un zgomot de fundal facut de rotile trenului si sforaitul partenerilor mei de drum care intre timp au adormit cu gandul, poate, ca daca nu alegeau pe unul sau pe altul azi traiam intr-o lume euforica, nedopata de imagini ireale.
Nici un drum, oricat de mare ar fi si oricat de placuta ar fi destinatia lui nu ma va face sa cred ca mai exista ceva care sa poata sa lipeasca bucatile inimii rupte ci doar sa o peticeasca, pentru ca in timp si cu cat inaintez spre destinatie devin ceea ce mi-am propus odata sa nu ajung , gandesc si transform puritatea in mizeria sufleteasca iar in final sper sa pot sa mai privesc reflexia mea in ceva fara sa vad umbrele extinse a ceea ce odata le-am numit vise in culori.